și pentru prima dată nu mi-a mai fost teamă că iubirea se va opri

îndoiala nu este
întocmai
opusul încrederii

îndoiala este
pe lângă încredere
doar ceea ce e rugina
șinelor de tren

pe lângă
călătorie

pt_Poem

Advertisements

Selfie (sau fragmente minerale de jurnal metamorfic) #2

dar tu spui: e greu, mult prea greu,
nu răspund.
(Carla’s Dreams)

De fapt, nu mi-e dor decât de mine însămi. Mă atrag părți din mine, adormite, oglindite în alții și așteptându-și dinamizarea. Fragmente strălucitoare precum și fragmente scorburoase și întunecate. Orizont și cavernă mă tentează deopotrivă. Să îi ”clintesc” pe oameni prin iubire înseamnă să mă vindec pe mine. Sau poate invers, nu știu. În orice caz în urma intensităților mă retrag, mă caut, mă găsesc, mă bucur și sufăr. Ce bine este la final să fii singur și întreg. Să decizi. Să mai smulgi o buruiană din câmpul cu lumină. Mai mult decât o traumă necesară, o voluptate a regăsirii. Curajul singurătății este de fapt curajul adevărului. Dobândirea detașării, fără tristețe.

E greu, mult prea greu. Dar răspund.

2018-02-04_14_39_51.gif

 

Selfie (sau fragmente minerale de jurnal metamorfic) #1

You have blood on your face. Why don’t you clean the blood on your face?
Ivo Dimchev

Observ de la o zi la alta cum se dezvoltă (înăuntrul și înafara mea) o ciudată realitate complementară lirismului meu de structură. Un pragmatism care mă surprinde, mă sperie și mă încântă deopotrivă.

Deocamdată nu știu prea bine să-l folosesc (înafară de a-l contempla uimită) dar știu că trebuie îmbrățișat; sunt eu, fără îndoială și mai mult ca niciodată mi se limpezește o privire asupra unor vechi însușiri ascunse. Poate mi-ar fi fost la îndemână să rămân o muză diafană, suspinând la adierea frunzei. Privire profundă, un peu de tristesse, a touch of wild, adepta armoniei universale frizând uneori lașitatea, căci nicio scrijelitură în orgoliile altora nu s-ar fi încumetat să se întâmple, dacă ar fi fost după mine. Nici măcar atunci când ar fi fost necesar. Să închid ochii într-un pacifism exagerat pentru a privi apoi cu secretă palpitație la cei curajoși, fermi, liberi – nimic mai ușor pentru mine.

Dar acum ceva se întâmplă și nu mă pot împotrivi. O ieșire din carcasa strâmtă. O mână puternică, nevăzută, mă desțelenește și-mi pune sângele în mișcare. Câțiva oameni care “au apărut întâmplător” își joacă rolul firesc și mă scot din ascetismul meu introspect și securizant. Ca pentru a echilibra simetria unui tablou intim, se desenează în mine linii noi și apare o rezistență între oameni pe care aș fi jurat că nu o am.

Oamenii ăștia diferiți, în ciuda opoziției de idei și-a diferențelor de fire, oglindesc – culmea – părți neactivate din mine însămi. E momentul să-mi privesc în față laturile ascunse. Eliberarea calităților presupune un curaj pe care îl am, îl am, îl am. Dar pe care l-am ținut în lada de zestre a sinelui, preocupându-mă obsesiv să șterg praful și să nu las pe nimeni să se atingă de lacăt.

Un vulcan al ființării dincolo de limite clocotește. Chemarea spre completitudine interioară, spre rotunjirea în adevăr a felului meu de a fi și spre activarea a tot ce am eu de folosit pentru viață. În fond, e vorba de transparență și onestitate. Ce cutezanță !

va urma.

thumbnail

 

celălalt ochi

cine și cu ce curaj să fi spus
că jumătatea de întuneric trebuie smulsă
din calendare și cine
să fi împărțit natura în miliarde de fire
o sută eu o sută altcineva o sută tu o sută
altcineva

cum și de când or fi ajuns florile astea
dimpreună cu lacrimile
pe corzi de trecut în palmele mele
și cum să nu fi crezut dacă așa am vrut eu
să cred
că toate primăverile au ceva în comun
precum și eu am ceva în comun
cu toate femeile

nu
nu
e prea puțin să mă numești
muză
mai degrabă ți-aș fi fost ochiul pentru
căutarea însăși dar
fie, spuse floarea sângerând
în gura cu dinți a dansatorilor de tango

acum
rupe-mi tulpina și mestec-o înăuntrul
inspirației
strânge pumnii deschide-i și apoi

caută
caută
caută

și celălalt ochi

anadelut1

o mie de ani lumină

simți tu, făptură, cum s-a repezit lumina
în fumul lentilelor, simți?

copilărește și așa, fără nicio teamă
ca o mie de sori laolaltă
ca o mie de mâini întinse spre dulcele
întrevăzut din temnița
timpului

te privesc, te privesc cu o mie de ochi
ca și cum
aș renaște-n privire și m-aș întoarce
la alba și strania și
atât de demult uitata noastră
nevârstnicie

ca și cum 
lumânarea din carne ar aprinde
prin foc
prin răbdare și
prin memorie –

candela tăcută, nesfârșit curgătoare
a nemuririi

IMG_20171208_2040070

La margini

Și dacă vii și dacă pleci,
tot o sporire este
Ca o mireasmă printre crengi
în praguri de poveste

O răscolire nu-i decât
reașezare-n pagini
și regăsire într-un mit
și depășiri de margini

Tu știi, precis îți amintești
ce focuri mă crescură
Azi în altare mă ghicești
și-n palma ta – prescură

Sărută-mi tâmpla cum ai spus
pe-a mamei amintire
Lumina celor ce sunt sus
Să se aprindă-n fire..

 

ca o salcie vorbind unui licean împiedicat în ea

cine poate ști dacă apa are dureri când
se lovește de pietre

înainte de a iubi se îndură, curgând,
poticnirea de colțuri dar vom ști
vom ști să extragem întregul din parte și
lumina
din forma de minereu
a pleoapelor

ce răbdătoare libertatea
își așteaptă rândul în miezul pietrelor și
vai, ce frumos și ce tânăr ești tu

contemplându-le