adevăruri #3 (sudden memory)

când ne-am desprins din întreg
acum multe milioane de ani
poate nici nu-ți mai aduci aminte
(aș înțelege de ce)
nu am fost eu cea care a împins
dorind desprinderea
eu mă lipisem de carapace crezând că așa
arată eternitatea
poate că de atunci îmi vine atât de greu
să plec oriunde, poate
de aceea nu iubesc eu călătoriile

ai zis ceva de genul –
să nu crezi că nu te iubesc
dar trebuie, trebuie
să te formezi după matrița cerului și
asta necesită timp și
luptă în singurătate
nu va dura mult, ai zis –
pesemne că nici atunci
nu aveai noțiunea timpului

vei întâlni niște închisori
extrem de frumoase
pe măsură ce vei reuși să evadezi
amintirile vor curge și vei ști
oh numai tu vei ști ce este de făcut
iubito
rosteai cuvinte
fără nicio intenție de încurajare
era felul tău, felul tău
de a vorbi cu gura mea
de a respira cu plămânii mei

ai încredere
nu va durea chiar atât de rău
desigur nu meritai această încredere
dar pe atunci
totul era atât de limpede și de absolut încât
fisurile din coaja oului
nu aveau deloc importanță

ruperea a durut pentru că
ai smuls un ochi să-l păstrezi
pentru tine
trebuie să văd și eu cumva drumul înapoi
ai zis, trebuie să ne descurcăm așa
cu câte un singur ochi
și totuși ce ciudat
albastrul a rămas întipărit
în vârtejurile fiecăruia

********
iar eu, mii și mii de ani
ți-am folosit înțelepciunea
(așa cum fac și acum)
ca pe o cămașă bărbătească
pe care o îmbrac, șifonată
după dragoste

spiritual_marriage__88458

Advertisements

adevăruri #2

odată am întâlnit o femeie
era frumoasă și deosebit de închisă asupra
deschiderilor ei către oameni, se pricepea
să pară fericită
să fie bună și aliniată stelelor
să păstreze ordinea lucrurilor precum și
distanțele dintre ceea ce este și ceea ce
era necesar să fie

ne-am recunoscut ah, a zis una dintre noi
nu mai țin minte care
îmi place de tine, îmi amintești de cineva drag
sau poate nu chiar atât de drag
nu știu

și amândouă am fost de acord că
nu puteam fi imediat
prietene
prea tare era culoarea comună
și asta
ne obliga să fim glaciale și
un pic neprietenoase

femeia a vrut apoi să-mi vindece
câteva lucruri
pe care lumea le vedea a fi urâte
de pildă
câteva reproșuri pe care
le tot purtam cu mine peste tot și
câteva resentimente căci într-adevăr
nu reușisem să iert
niște oameni cărora le jurasem strâmb
iertarea

nu prea am fost de acord
dar am tăcut căci ea știa să citească
tăcerile
de fapt tăceam amândouă
una mai puțin vindecată decât cealaltă

*** *** ***

de atunci lucrurile au rămas așa, neterminate și
lipsite de sublim

ca o furtună închisă într-o fotografie
pe care oamenii nu o pot înțelege cu adevărat
până când, smulgându-ne din rădăcini
ea devine o realitate pe care

cine știe când
cine știe cum

o mai putem depăși

adevăruri #1

îți spuneam mereu că nu există
demoni
că au murit
nu te îngrijora
numai demonii tăi sunt acum
mângâiați
înțeleși
acceptați
ba chiar iubiți cu extaz
ca roua
de pe trandafirii cimitirului
când presimțim eternitatea
cu ghearele murdare de noroi

dar ei nu muriseră
ei doar respirau ceva mai greu
sub lespedea bunătății mele

îți aduci aminte cum îți povesteam
cu nestăpânită emoție
că așa sunt eu
durerile îmi sunt structurale
e binele meu, e bine
tu nu trebuie să mă întrebi
ce mai fac
cum mă descurc, tu
poți fi un lup sau un balaur
voi înțelege perfect
te voi iubi fără întrebări
colții tăi
se pot ascuți în tăcere și
mă pot răni fără milă

te voi ierta cu religiozitate
cu frică de prea mult rai
de prea mult iad și în general
de tot ceea ce este
prea mult

mușcă-mă
lasă ignoranța
să modeleze tendoanele imaginației
să mă crească în sânge
și-n umbră

mai știi?
mai știi că așa-ți spuneam?
ce șansă mi se părea
ce poveste biblică și prin aceasta
atât, atât de legitimă

*** *** ***

o, vai, prefăcută virtute
potolește-ți elanul căci iată

demascată și lipsită de farduri

ești astăzi de mii de ori
mai amară mai dulce și mai
adevărată decât

durerea
de pe crucea iubirii

oglinda murdară

aștept încă pe cineva
alienat
smintit
umblând cu mințile pe-afară care
să plângă
să cânte doar pentru mine
aria de la capătul fricilor
sau el tăcând eu să pot urla
cu gesturi necugetate

privindu-l cum
privindu-mă
eliberează adevărurile

aștept încă tâlharul
bufonul
care să-l oglindească
pe tâlharul
pe bufonul din mine
fantoma netrebnică și nemiloasă care
stă ascunsă cu grijă și cu sălbatică
fățărnicie
în toate iubirile

le-am spus unora că îmi place
ploaia și le-am mai spus
că frunzele în vânt sunt
dureroasă
pildă

ce comun ce puțin ce neterminată
simfonie
îl aștept încă
pe clovnul destrăbălat și
decăzut

iartă-mă, iartă-mă
n-am avut curaj
aș striga cu durere
ah n-am avut niciodată curaj
să fiu până la capăt
să ies
din trebuința păcii
din eternitatea luminii

să dau voie nebuniei
să fie

dirty_mirror

’cause from today I’m traveling light

atât de simplu
am plecat în pădure toamna
știind că sunt prea mult pentru
oameni

înlănțuirea
nu va avea putere să mă urmeze
aici

numai tu mă vei vedea din nou
cioplită
în crengile copacului
pe care alții
(ah, mereu alții)
îl tăiaseră fără milă

dacă mă vei recunoaște
tu – familiară și străină ființă
nu întreba
nu regreta
nu-ți ține respirația

ci doar  atât-
când ți se face dor –

vino.

20120920-073954
sursa photo: facebook (nu stiu numele autorului…)

somnul pe verticală

intrarea în somn se făcea printr-un fel de
neliniște care totuși
nu mai era atât de malignă
gândurile se rosteau cu trosnetul natural
al vreascurilor sub lipsa de greutate
a focului

fiecare să meargă la ale lui am zis
trecerea de la o stare la alta se face
pe verticală
citisem undeva sau poate știam eu așa
de la sine

și nimeni
dar nimeni nu mai rupea crengile
crescute dinadins pentru mine
spre a zgâria și-a mângâia
deopotrivă

20170822_134323_HDR