Celui din care am fost ruptă

Uneori te confund cu câte cineva gata-gata să-mi explice eternitatea prin el însuși la lumina câte unui fulger. Uneori câte cineva mă animă prin câteva entuziasme în urma cărora rămân nedumerită, cu o capricioasă și șovăielnică memorie. Uneori mi se pare că așteptarea a luat sfârșit, ba nu, că așteptarea nici măcar nu ar fi trebuit să existe, ci numai creșterea mea ar fi trebuit să întâmpine venirea ta. Am dat numele tău câtorva suflete, am dat putere iluziilor, recunosc, dar uite trebuia să încetez a mă simți vinovată de asta, pentru ca tu să te poți apropia cu încă un pas de mine. Și încă mai e drum, încă sunt ținută departe de Totul suspendat până la a cărui atingere mai am de vindecat niște spaime. În jurul oglinzii se învârt fluturi de zi și de noapte, dragoni și îngeri și fum în toate culorile Curcubeului. Câteva adevăruri de care nu sunt gata încă, dau târcoale inimii mele în trepte. De multe ori îmbrățișez oameni presimțindu-te, după cum de alte multe ori îmbrățișez copacii în bătaia vântului, din același motiv.

tattoo_1

Advertisements

nunta

mă pregăteam de sălbăticire, trupul
îmi era piatră nemlădioasă de râu
sub iubirea fluidă a palmelor Tale
degeaba te doare umbra lucrurilor, ai zis
vino, afară din temnița ghimpilor

vei vedea cum cad orbirile pleoapelor și cum
se rotunjește în urma lor, Lumina
ca un voal de mireasă și ai avut dreptate

abia când Ți-am dat drumul din mine însămi
am reușit să Te urmez și să Te iubesc așa,
nefiind doar al meu

_MG_1811[1]
photo Bruno Legeai

în trecere (optică meditativă)

Aș fi putut eu să-i cer mamei să nu moară? Să cer cocorilor a rămâne pe loc, toamna? Fluturelui să rămână vierme? Aș fi putut opri eu grindina din a lovi acoperișul construit cu trup de carne și așezat peste lipsa de corp a iubirii mele?

E oare posibil să cer mâinilor să nu mai mângâie, să nu mai scrie – și prin aceasta să-mi țin pe loc metamorfoza, încercând absurd a nu mai depinde de legile firii? Dumnezeu se folosește de implacabil pentru a forța în noi acceptarea. De ce? Mintea omenească ridică spre cer tiparele ei limitate, ca pe niște scuturi neputincioase în fața Naturii, să ne apere de trecere ! Să ne țină în lanțul securizant al individualității !

Lasă-mi mâinile să cadă și să atârne pe lângă trupul schimbător. Lasă-mi mintea să se înalțe deasupra evidențelor, spre a primi Trecerea ca pe un pumnal înfipt în miezul materiei. Iată cea mai potrivită patimă pentru eliberarea din cămara îngustă a unui sine atât de limitat.

my end is my begining

pe toate, pe toate le iau de la început uneori
după ce pe toate le las să-mi cadă din mâini
sub propria lor greutate

numai dragostea Ta o adun și
o împletesc cu degete frânte de noduri
de la o cădere la alta
de la o povară la alta
de la o răbdare la alta

ca să ajung pe firul împletirii
la o atât de bântuitoare
și desăvârșită – cu Tine, întru Tine –
singurătate.

cuvinte

Să păstrez cuvintele scrise, ce orgoliu. Ar trebui lăsate să plece odată cu vântul, odată cu petalele de păpădie. Cine ar prinde din zbor fie și numai o adiere de gând, acela ar ști că mă poate atinge. Cuvântul, este el ceva material? Să ies din cercul vicios al gândurilor, prin cuvinte. Să ies din cercul vicios al cuvintelor, prin iubire.

suflete pereche

îngerul zâmbea, era liniștit
arăta ca un copil care doarme
dar el era de fapt treaz, foarte treaz,
copleșitor de treaz, și a zis:
tu ești – dintre voi doi – cel care presimte
el este – dintre voi doi – cel care cutreieră
tu – predat încrederii
el – rătăcitor și insomniac

în clipa alipirii voastre mă veți vedea
voi pune trezia în trupurile voastre de humă
veți fi inundați de viață în același timp
veți respira aceeași respirație
veți săruta fluturii cu aceeași gură
vă veți lovi dinții și unghiile
în fiecare culoare a tainei revelate
și nu veți mai ști
care dintre voi presimte și care cutreieră

abandonați unei străluciri pe care încă,
încă
nu o puteți bănui.

de dragoste

Și va fi un timp al iubirii. Și când vom muri, va fi din nou ca atunci când ne iubeam fără să ne fi întâlnit. Toate sunt ale firii și nimic nu rămâne neschimbat; iubind însă, schimbarea aduce sămânța de crin mai aproape de pământul trupului nostru. Miracolul credinței stă în găsirea iubirii, într-o manieră omenește nemăsurabilă, care nu se cere a fi demonstrată. Să îmbrățișez Frumosul creat anume pentru mine, ca și cum L-aș întâlni pe Hristos înainte de a-L vedea. Să port întotdeauna o icoană în piept.