popas pe marginea blestemului

colțuroasă și lipsită de
tandrețe

oboseala era finalul clipei
prăpastia dintre bine și rău
poate chiar semăna puțin
cu iubirea din noaptea
ultimei întâlniri

dorul nu mai conta
oricum oglindea în el
atât de înalt
neputința

ce izvoare să curgă
din ochii mari și prea îmbătați
de dăruire?
n-ar mai fi loc de întors
nicio geană
în tot haosul vremelniciei

totuși
pentru că nu vroiam să mă sinucid
am întors iar privirea
de la toate

și-am știut
așa simplu am știut că trebuie
să-mi duc nebunia în brațe
să pășesc albă
prin bezna absențelor voastre –

într-o nouă și
încăpățânată
lumină

ana

20881866_1679125048764837_8183166425374085594_n
sursa: Deaprojekt Die Welt der Puppen

make a wish

e târziu tu stai în întuneric
cu tălpile crestate pe marginea gândurilor
ca pe marginea pietrelor

prăpastia obsedează adânc dar
tu continui să refuzi cu mândrie
lacrima
și respirările de-aproape
sângele se zbate crede că
nici nu are nevoie de toate astea
și apoi așa are el –
chef să se arunce pe sine însuși în gol
cu un fel de posomorâtă
resemnare

valuri
valuri roșii curg în timp ce
ochii urcă spre roata stelelor

vai ce tăcere e acolo și cum
arde candela cerului în palmele mele
e un semn! îmi spun
în timp ce tu te ascunzi iar
și iar
în căderea cometelor

ca să poți fi cu mine

906ea8a2802560610a712c7604ecf0b8

pustnic la marginea tăcerii

trupul tău dispăruse risipit
ca un ecou pe mare
ca o lăcrimare ostoită de trecerea timpului
ca și cum
trecându-ți palmele prin miezul eternității
ai fi așteptat
să fii văzut dincolo de absență

gesturile îți curgeau domoale prin ochii
pe care lumea îi vedea orbi
ei înșiși nu își cunosc orbirile, mi-ai zis,
lasă-i
iartă-i
iubește-i
tristețea nici măcar nu este tristă uite
mă odihnesc în ea ca într-o scoică
atâta doar că sunt
prea departe pentru a mai fi
spânzurat de ancore

***
auzul mi-era deodată inundat
de materia densă a tăcerilor tale și
poate tocmai de aceea începusem să aud
vorbindu-mi –
albastru și înfiorător de tangibil –
orizontul

IMG_20170729_180037

întâmplarea întoarcerii la întreg

te-ai așezat lângă mine, nu mai era nicio presupusă primejdie, ne recunoscuserăm și ai zis ajută-mă, e un sistem închis poate dacă aș contempla, răspunsurile ar veni semănând abrupt cu însăși lipsa de răspunsuri; poți înrăma o imagine a vieții, am zis în șoaptă, dar nu o poți cuprinde; niciunul nu prea înțelegea întâmplarea și poate de aceea am tăcut amândoi; abia atunci am admis prihănirea firilor și am putut continua să ne sălbăticim, să ne presimțim călăuza și să ne întoarcem la un tot mai puțin confuz întreg

Ana_Window_2

voci

nu urma pe cel ce te adună în lanțuri de duzină
– sângera glasul la închiderea pleoapelor –
nici nu știi ce vehementă îți va fi atunci
singurătatea

nu zăbovi în plăsmuirea cărnii ea nu există
aburul trece în sus, uite –
prin trecere se arată câteva realități care cândva
vor bate în loc de inimă vor curge în loc de sânge
vor atinge în loc de degete

nu căuta numai pe cei care văd de la început
îți vor rămâne prea încâlcite rădăcinile
vor dăinui ascuțite colțurile și
prea joasă se va alege frecvența iubirilor
de dedesubt, te va minți
dulceața prea subversivelor iluzii

lasă infirmitățile să arunce cu pietre
adună grindina dă-o înapoi mâinilor de aer atârnate
de trupurile încinse
sărută calcarul pe arterele lor liturgice
și atunci

ochii vor presimți –
nedemonstrată și înspăimântător de frumoasă –
iubirea

1b4546ebc14c8004a5821ddbc4f6010a
DeAnna L’am Art by Freydoon Rassouli

împământare

ceva odihnitor s-a întâmplat
când am intrat în râul acela, ceva
deposedat de tragic și de taine ca o nepăsare albă
ca o pasăre evadată

curajul a prins rădăcini în firea pleoapelor care
n-au mai plâns n-au mai privit cu isterie
la sensul treptelor și
au rămas așa, laolaltă cu tălpile –
desculțe, resemnate, jucându-se cu îndoielile
ca un copil încă rezistent la mizerii
gata să ierte totul cu bucurie

ceva ceva s-a întâmplat acolo îți spun sigur
ceva ce abia acum începe

câteva trucuri care duruseră s-au spart
cioburile s-au întors cu tandrețe
spre măștile trișorilor
n-a mai contat nimic din ce era ascuns
și insultător
nălucile nu mai erau necesare
sub tălpi pământul ud al trecerii făcea pietrelor
mărturisiri indecente

iubirea își dăduse măsura în ceruri când
trupul își găsise graiul lipsit de spectru și când –
nevinovată și momentan lipsită de aripi –
venise clipa împământării

the-reflection-of-the-long-hair-woman-darwin-leon
painting: Darwin Leon

vara unei alte vârste

n-am privit totul cu atenție chiar dacă natura
are forță, natura gândește cu inima cu trunchiurile
cu trecerile

ce dacă atât de multe s-au adunat de strigat lumii
ce dacă nu înțelegem gravitația decât parțial
tu zâmbești
durerile risipesc mucegaiurile firii
mai bine du-mă de partea celorlalte cuvinte
vulcanii erup în tăcere totul pare impersonal și
abstract dar tu zâmbești și
gândurile confirmă
firea pulsatorie a universului închidem ochii vedem
adevăruri săpate în piatră, adevăruri întregi pe care
le-am analizat fragmentat și poate de aceea
n-am înțeles nimic dar

tu ai venit ai spulberat basmul
ai urcat în mine fără niciun motiv aparent
ca o ciudată revoluție a sângelui ca o întinerire ca
o realitate
în locul atâtor întrebări asupra eternității

și atunci
m-am trezit

17760030_1874984626057522_4038831160587722144_nsursa foto: internet